Sunt un om care, la ora asta, îşi câştigă pâinea exclusiv din relaţii cu publicul. Relaţia mea, a Tonomatului, cu el, Publicul, se desfăşoară, cu precădere, prin intermediul cutiei cu maimuţe numită televizor. Uneori, prin excepţie de la prevederile obişnuinţei, interacţionăm (plăcut) la băile mele de mulţime prin prăvăliile şi pieţele metropolei sau (neplăcut) când îşi mai aduce aminte câte un nervos că l-am enervat în geamul sticlei, mă aleargă/înjură sau îmi scrie dedicaţii războinice pe maşina consoartei. Din postura asta, logica ar impune să nu scriu despre influenţa nocivă (p-aia bună oricum n-o vede nimeni) a televizorului asupra poporului suveran. Dar când am făcut eu lucruri care să se încadreze-n matricea logicului? Aşa că mă încumet…
Dezvoltarea galopantă a acestei industrii în România a creat un lanţ de fenomene nocive. Primul: fiind multe locuri disponibile-n şezătorile de sub reflectoarele multelor staţii tv, oricine a ajuns să-şi dea cu părerea despre orice. Şi, de la prostituate adunate de prin cluburi şi până la afacerişti scăpătaţi, trecând prin inima clanurilor interlope, s-a legitimat infecţia. Iar nivelul ziselor dezbateri a ajuns la cel al mării, cu perspective de coborâre către pânza freatică. (articolul integral, aici)
Doar maimutele imbracate mai pot lua in serios ceea ce “spune” cutia cu maimute…