Ziua când (n-)am anunțat cine (n-)o să câștige alegerile locale

9 thoughts on “Ziua când (n-)am anunțat cine (n-)o să câștige alegerile locale”

1. Ce inseamna ca nu mai exista lideri?

2. Nu știu ce va fi pe 5 iunie, nu știu ce mai uneltesc în aceste ore SRI și DNA, dar am urmărit în seara asta, cu bucurie ca și cu tristețe, doi învingători : Oprescu și Ciutacu. Doi oameni pe care, oricât s-ar strădui unii să-i reducă la tăcere, n-au sorți de izbândă.
   Felicitări pentru gândul bun al acestui interviu, felicitări pentru toate întrebările, la fel de necesare și dureroase ca răspunsurile primite.

3. Am senzatia ca-l asteptam pe Godot..Presedintele Klaus merge la Sibiu sa-si insoteasca sotia sa voteze,apoi se-ntoarce la Bucuresti sa voteze la o sectie unde nu e pe lista.Nu locuieste impreuna cu sotia sau la ce a folosit renovarea vilei..De fapt si Bush sr. pleca sambata la ferma,in Texas si se intorcea luni..Les grands esprits…..

4. Felicitari pentru interviuri si emisiuni ,ati luat “vant in pupa” ,nu credeam ca-i voi astepta pe Basescu ,Udrea ,Cristoiu in emisiunile Romania tv ,sunt alti profesionisti care se ocupa de postul d-stra si-i bine,imi place,tineti-o tot asa. (Basescu sa minta mai putin, in rest face comentarii bune ,de ce nu-si deschide scoala politica ?) Referitor la liderii PSD ,daca arunci o privire si spre fruntasele partidului ,spre fostii ministrii ,spre universitari ,gasim suficienti lideri Acum PSD trebuie sa stea intr-o miscare mai putin deranjanta ptr. DNA ,(sa sada Ponta pe fundul lui si sa lase sefia camerei deputatilor, ca-l umfla Codruta) Au sanse pesedistii sa faca un rezultat bun si la alegerile parlamentare , vor avea guvernul ,vor mai schimba niste legi in parlament, apoi sa-i ia la rost pe unii din servicii care au inchis ochii la devalizarea Romaniei .Vor avea pozitii mai bune , vor avea si lideri marcanti.

5. Saluatri! E putin offtopic dar in tara asta de luni bune lipseste vaccinul pentru sugarii de 4 luni, pentaxim. Deh, poliomielita si tusea convulsiva nu sunt chiar asa grave……

6. Scriaţi într-un articol anterior despre corupţie. Faptul că aceasta ucide se simte în adâncul fiinţei noastre naţionale. Şi asta pentru că ucide în primul rând visele, demnitatea şi viitorul. De ce spun asta? Pentru că ceea ce s-a întâmplat ani de zile cu prezenţa redusă la vot şi anul acesta cu victoria PSD, prezentat ani de zile ca fiind cel mai corupt partid şi în ultimele luni ca singurul nereformat, are legătură cu visul, demnitatea şi viitorul. Anul trecut a fost primul an când tatăl meu a refuzat să arboreze drapelul pe casă de 1 Decembrie. A fost primul an în care au petrecut Paştele singuri şi urma Crăciunul. Sunt doi oameni în vârstă, care au trudit din greu şi au crescut copii şi nepoţi. An de an, la marile sărbători, ochii le străluceau de bucurie văzând că se mai adaugă un scaun la masa festiva. Aceiaşi ochi lăcrimau pe furiş, văzându-ne cum ne bucurăm de tot ceea ce pregătise mama şi de faptul că eram împreună. “De ce nu vrei, tată, să pui drapelul? În fiecare an te-ai asigurat că eşti primul de pe stradă şi acum?” “Drapelul era un semn de respect pentru ţara în care, cu trudă, e adevarat, părinţii ne-au crescut pe noi, noi pe voi şi voi pe copii voştri. Care acum au la rândul lor copii! Vă priveam pe toţi în jurul mesei de Crăciun şi mă gândeam că am trăit să-mi văd visul cu ochii. Acum sunteti împrăştiaţi care pe unde puteţi şi-mi spuneţi la telefon că e bine. Dar eu va simt vocea … Ce rost mai are drapelul?” Câte poveşti, ale unor oameni mai tineri sau mai bătrâni, care privesc cu ochii goi spre un viitor din care lipseste visul, credeţi că putem număra? 1, 100, 1000, ……. milioane? Câtă durere se poate aduna din sufletele părinţilor care nu îşi pot aduna copii în jurul mesei nici măcar în ziua de Crăciun? Câtă trudă se poate culege din mâinile unor bătrâni care, la 70-80 de ani, îşi cresc nepoţii de câţiva anişori, pentru că părinţii acestora lucrează pe afară pentru o bucată de pâine? Câtă neputinţă se poate aduna din ochii umezi ai unui bărbat de 40-50 de ani care tocmai şi-a pierdut locul de muncă şi întreabă disperat: “Eu ce să fac acuma, doamnă? Am nevastă, am copii, trebuie să am grijă de ei…” Câtă umilinţă se poate aduna din viscerele celor care stau câte 2 zile la rând la câte un ghişeu pentru a depune o hârtie pe care puteau să o trimită cu un clic de acasă? Care va fi viitorul unui copil care nu poate sta în bancă deoarece îl chinuie foamea? Şi cum poţi alina plânsul unui copil care se trezeşte în miez de noapte şi îşi strigă mama? Vedeţi, aşa ucide corupţia. Pentru că uneori apatia, durerea, neputinţa sau umilinţa, ca să nu mai vorbim de ceva atât de prozaic ca sărăcia, sunt mai rele decât moartea!
   Nu am fost la vot! Şi nu pentru că nu am vrut, nici pentru că nu am ştiut cu cine să votez şi nici pentru că sunt leneşă sau indolentă aşa cum l-am auzit pe Moise Guran catalogându-i pe cei care nu au fost la vot. Ci pentru că mă aflu la sute de km de localitatea de domiciliu şi nu am avut cum să ajung acolo pentru a vota. Apropos de asta, votul prin corespondenţă se aplică şi celor care se află în ţară dar nu se află în localitatea de domiciliu? După părerea mea sunt destul de mulţi iar una dintre cauzele pentru care mulţi copii din marile oraşe nu merg la şcoală este tocmai faptul că părinţii lor locuiesc în acele oraşe fără viza, cu chirie pe ici pe colo, şi conform legii, nu îi pot înscrie decât la şcoala pe a cărei rază au domiciliul. Dar asta este altă poveste … legată în principal de modul în care statul de drept ocroteşte familia şi copilul! Deci, nu am fost la vot. Am văzut multe comentarii şi am citit analize care încearcă să explice ceea ce s-a întâmplat. Am auzit despre faptul că românii, în parte, nu au nimic cu corupţia, chiar fac casă bună cu ea. , Am auzit despre distorsiunea valorilor tradusă prin faptul că încrederea în DNA este falsă pentru că ceea de iubesc de fapt românii este sângele, circul şi umilinţa la care sunt supuşi mai marii zilei. Eu nu sunt specialist dar nu cred asta. Nu am simpatii politice şi m-am lecuit de ideea de a merge pe mâna unui partid cu prilejul europarlamentarelor. Eram în derută la acel moment pentru că erau câteva personalităţi politice pe care le-aş fi votat dar nu ştiam cum să aleg. După care am decis să votez cu un candidat propus de PNL deoarece: 1. nu vroiam ca PPE să aibă majoritate in PE; 2. eram convinsă că pe fondul mişcărilor din Europa socialiştii vor avea suficiente voturi; 3. vroiam o grupare care să îmi placă şi care, în cazul în care niciunul dintre cele două grupuri nu făcea majoritatea, să încline balanţa, deci ALDE. Zis şi făcut: duminică am votat, luni PNL a anuntat că a aderat la PPE! Ştiţi cum m-am simţit? Furie, dezamăgire, umilinţă, neputinţă, nici nu ştiu . Stiu doar că zile întregi m-am simţit oribil, indiferent ce făceam gândul meu se întorcea acolo. Prietenii imi spuneau “hai, te comporţi ca un copil, ai luat ţeapă, asta e….” Mi-a trecut oarecum atunci când o parte dintre europarlamentarii PNL au refuzat să se alăture PPE şi au rămas la ALDE. Dar am învăţat să evaluez o organizaţie politică prin prisma celui care o reprezintă. Şi nu pentru că acesta e frumos, sau deştept, sau pentru că vorbeşte bine ci pentru că are o constanţă între vorbe şi fapte. Am divagat puţin de la subiect …… Deci, ce cred eu că s-a întâmplat. Cred că, de data aceasta, românii nu au votat nici pro nici contra, ci au taxat minciuna, ipocrizia şi falsitatea. Cred că de această dată românii au acţionat mânaţi de foame şi de sete: foamea de respect şi setea de adevăr! Iar respectul şi adevărul sunt două chestii extrem de volatile. In primul rând pentru că fiecare îmbracă forme specifice fiecărei persoane iar în al doilea rând pentru că, psihologic vorbind, singurul lucru care contează este percepţia personală. Aşadar, fiecare dintre cei care şi-au asumat nişte lucruri pe care nu le pot face, pentru că oricât ar dori, nu au puterea să le facă, plătesc. Preşedintele, deşi nu a avut oficial niciun amestec în aceste alegeri, este primul care plăteşte. El şi-a asumat atât în timpul campaniei cât şi după tragedia din clubul Colectiv că va schimba clasa politică. Ghiciţi ce? Preşedintele nu poate schimba clasa politică folosind prerogativele sale constituţionale. Ar putea să o schimbe prin intermediul unor dosare penale care să scoată din joc toţi politicienii în privinţa cărora există suspiciuni de corupţie dar acest lucru ar însemna amestecul în justiţie şi ar reprezenta o gravă abatere de la principiile democraţiei. Departe de noi gândul că un preşedinte ales pe fondul unui mare entuziasm în lupta anticorupţie ar putea să îşi asume ceva antidemocratic şi ilegal. Dar, conform zicalei “gura bate ….. ” preşedintele plăteşte faptul că şi-a asumat un lucru pe care nu îl putea face legal prin scăderea cotei de încredere. Preşedintele a câştigat cu un număr imens de voturi, număr care depăşeşte mult electoratul PNL şi chiar numărul celor care intră în categoria electoratului de dreapta. Această împărţire a electoratului ca fiind de dreapta sau de stânga este din punctul meu de vedere o mare minciuna atâta timp cât sunt sigură că există un număr mare de parlamentari care nu ne pot spune care este diferenta dintre dreapta şi stânga. Ce să mai vorbim despre electoratul care a adoptat fără voie nişte forme fără fond. Revenind la problemă, numărul mare al alegătorilor preşedintelui mă face să cred că mulţi dintre cei care l-au votat au aparţinut bazinului electoral al PSD, seduşi fiind de promisiunea “voi face o altfel de politică”. Păi, “altfel” înseamnă că se raporta la ceva. Şi întrucât memoria colectivă e de scurtă durată în cele mai multe cazuri, presupun că se raporta la ultimul preşedinte, un preşedinte jucător, din punctul meu de vedere discreţionar. S-a instalat la Cotroceni şi ce să vezi? Şi-a dorit guvernul lui ca să poată să îşi ducă la capăt promisiunile. Păi, nu era puţin înaintea lui un altul care şi-a dorit propriul consiliu general şi ulterior propriul guvern? Despre ce altfel de politică vorbim? Şi nu s-a oprit după ce şi-a numit propriul guvern, pe care oricum nu îl mai recunoaşte, a continuat zile trecute spunându-ne că deja caută un prim ministru pentru toamnă. Şi ne mai spune senin că legea fundamentală – Constituţia – nu prevede şi ce gândeşte preşedintele.Halucinant! Acum, eu nu sunt expert în drept constituţional şi presupun că, din moment ce preşedintele Băsescu a făcut acelaşi lucru nerespectând o majoritate parlamentară fără a fi demis, preşedinte are dreptul urmând litera legii să facă acest lucru. Totuşi, urmărind ceea ce se întâmplă în sisteme democratice mai vechi, al căror model l-am urmat – nu vreau să spun “copiat” fără niciun fel de gândire critică – am observat că preşedintele acordă mandatul de a forma un guvern unei persoane propuse de o majoritate deja există la momentul nominalizării prin asocierea unor partide care nu au obţinut 50%*1 voturi individual şi face altă propunere doar în situaţia în care acesta nu reuşeşte să formeze guvernul. Păi şi atunci vă întreb: ce diferenţă este între între Nicolae Ceauşescu – care avea parlamentul lui (Marea Adunare Naţională) şi guvernul lui, Traian Băsescu – care a avut parlamentul lui (prin majoritate) şi guvernul lui – şi Klaus Iohannis care îşi doreşte parlamentul lui şi guvernul lui? Din punctul meu de vedere există o singură diferenţă: pe vremea “odiosului” cei mai mulţi oameni aveau bani dar nu aveau ce face cu ei iar pe vremea celor doi cei mai mulţi oameni ar avea ce face cu banii dar nu îî au. Care dintre situaţii este mai bună? Prima, indubitabil! De ce? Pentru că am devenit tributari concepţiei vestice conform căreia orice poate fi cumpărat cu bani! De aici şi din faptul că noi am ales să fim mai catolici decât papa provin cele mai multe aspecte care ne zugrăvesc ca fiind unii dintre cei mai corupţi cetateni. Şi spun “mai catolici decât papa” gândindu-mă la faptul că, ştiind că nu totul se cumpără cu bani, societăţile vestice au inventat conceptul minunat de “lobby”. Noi nu şi nu! Păi cum am mai condamna pe “cineva” pentru că a susţinut în faţa “cuiva” cauza “altcuiva”? Dar revenind la oile noastre, nu la cele ale lui Flutur, cu ce diferă politica preşedintelui în funcţie faţă de cea a celorlalţi doi amintiţi mai sus?
   Dacă primul om din stat nu poate schimba clasa politică am putea crede că electoratul este cel în măsură să schimbe clasa politică. Însă acest lucru este fals pentru că persoana aflată în cabina de vot trebuie să pună ştampila pe un nume sau pe o listă de nume predefinite. Deci, singurele care pot schimba clasa politică sunt partidele politice. Iar ele pot face acest lucru prin selecţia atentă a celor pe care îi pun pe liste, indiferent de poziţia pentru care aceştia candidează. Şi aşa ajungem la rezultatele minunate ale acestor alegeri!
   As vrea sa mai spun multe alte “lucruri trăznite” care imi trec prin minte de la o vreme. Dar … e noapte şi e târziu! Nu vreau să citesc ce am scris pentru că s-ar putea să fiu tentată să nu mai postez. Şi vreau neapărat să văd dacă ideea conform căreia te eliberezi de presiune scriind o scrisoare sau, de ce nu, o carte, funcţionează.
   Vă doresc numai bine!

7. Alegerile locale in mare parte au fost foarte bine “planificate”, in sensul ca, in unele orase, campaniile electorale au luat o intorsatura ofensiva. Putini sunt cei care cunosc ce se intampla de fapt in spatele acestor campanii si cum banii sunt folositi in scopuri mizerabile, in loc sa fie utilizati corespunzator societatii.

8. Inca strig: FRAUDA! in gura mare. De aici bineinteles se subintelege ca nu totul e aievea si intamplator. Nu ma mira sa-l avem pe Dragnea presedinte.

9. Stiu ca ceea ce urmeaza sa scriu nu are o legatura directa cu acest subiect. Totusi, tema de baza este despre alegeri … Iar eu ma gandesc de ceva vreme la ce reprezinta pentru mine, ca simplu cetatean european, Brexit.
   Ce nu spune nimeni este faptul că decizia Regatului Unit de a ieşi din Uniunea European face ca vântul rece care sufla asupra Europei de ceva vreme să devină un vânt îngheţat. Să nu ne amăgim. În granitele geografice ale continentului Europa au existat, şi încă există, trei mari puteri: Regatul Unit, Franţa şi Germania. Criteriul pe care il folosesc în enumerare este cel al ordinii cronologice în care aceste trei puteri au dobândit statutul de superputere. Deoarece nu sunt expert în nimic am să vorbesc despre efectele Brexit-ului din perspectiva percepţiei pe care o are un om obişnuit atunci când urmăreşte ceea ce se întâmplă. Deci, cum percep eu, om obişnuit, cele trei mari puteri europene? Pai daca as merge pe ideea testului asocierilor implicite (putere – personalitate, loc de naştere pentru …, senzaţie resimţită) aş avea:
   Regatul Unit – Regina Elisabeta, locul de naştere al democraţiei moderne, speranţă;
   Franţa – Regele Soare, locul de naştere al Secolului Luminilor, “la vie en rose”;
   Germania – Adolf Hitler, locul de naştere al celor două războaie mondiale, precauţie.
   Cele două mari conflagraţii care au afectat extrem de dur populaţia continentului european au avut la bază rivalitatea milenară a două state – Germania şi Franţa – care, dominate de stiluri de gândire diametral opuse, au avut mereu ceva de împărţit şi au profitat de orice prilej pentru a-şi afirma supremaţia. Am menţionat în primul rând Germania pentru că ambele tratate care au consfinţit încheierea oficială a celor două războaie mondiale au stipulat faptul că Germania este cea care trebuie să îşi asume rolul agresorului şi să suporte consecinţele aferente. În acelaşi timp vedem faptul că Franţa, care a intrat de fiecare dată slăbită în confruntarea cu Germania, s-a aşezat la masa învingătorilor ca urmare a alianţei cu Anglia, SUA si Rusia. Acum privind la cele trei mari puteri europene vedem următorul tablou:
   Germania a jucat rolul victimei şi a iniţiat, în ambele cazuri, situaţii menite să “zgândăre” Franţa;
   Franţa a folosit fiecare prilej pentru a se angaja în luptă cu Germania, chiar dacă era slăbită de problemele interne;
   Anglia a intrat in ambele cazuri în jocul celor două de partea Franţei de care o apropiau nu numai interese şi angajamente comune ci şi stilul de gândire.
   Ce putem spune despre cele două puteri – SUA şi Rusia – care, fără a aparţine spaţiului geografic european, au înclinat de fiecare dată victoria în favoarea Franţei?
   Statele Unite ale Americii nu s-au implicat în niciuna dintre cele două conflagraţii de la început considerând că nu este “războiul lor”. Mai mult decât atât o mare parte dintre istorici consideră că debarcarea din Normadia a fost mai mult rezultatul dorinţei SUA de a nu lăsă Rusia să capete dominaţia asupra continentului european decât rezultatul dorinţei de a lupta împotriva Germaniei. Indiferent de motivul care a stat la baza implicării SUA in cele două conflicte, acestea au apărut ca aliat al britanicilor şi în subsidiar al celorlalte state. Ba mai mult daca ne uitam la ajutoarele financiare acordate în cadrul Planului Marshall pentru reconstrucţie vedem că Regatul Unit este cel care a beneficiat de cea mai mare sumă urmat de Franţa şi abia apoi de Germania. Ce ar mai fi de spus despre SUA este ca a fost prima putere care a facut uz de armele nucleare în condiţiile în care războiul din Europa se terminase prin capitularea Germaniei iar utilizarea acestora nu se justifica din punct de vedere militar.
   Rusia s-a implicat în ambele conflicte militare de pe poziţia celui care nu a avut ce face şi a ripostat agresiunii. A fost ţara care a suferit cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti (28 de milioane la nivelul URSS, structura al carei lider era lider Rusia la momentul celui de al doilea război mondial). Dar a fost şi ţara care şi-a adjudecat o mare parte din continentul european ca sferă de influenţă şi a devenit una dintre cele două noi superputeri alături de SUA.
   Daca aş continua jocul asocierilor si în cazul acestor două superputeri as spune aşa:
   SUA – Martin Luther King, locul de naştere al armelor nucleare, incertitudine;
   Rusia – Ţarul Petru, locul de naştere al comunismului, “câinii latră, ursul trece”.
   Încheierea ultimului mare conflict deschis în care au fost implicate cele 5 superputeri s-a finalizat prin împărţirea continentului european în două sfere de influenţă aferente celor două noi superputeri: SUA şi Rusia (ca lider al URSS). Două aspecte relevante pentru situaţia de astazi mi se par următoarele:
   Modul în care cele două superputeri au înţeles să îşi exercite supremaţia: în timp ce Rusia a cerut despăgubiri pentru pierderile suportate SUA au alocat fonduri pentru reconstruţia europeana. Întrebarea care se pune este: cum îndatorezi pe cineva: cerându-i sau oferindu-i? Mă îndoiesc serios de faptul că Rusia nu era conştientă de răspuns cu atât mai mult cu cât a respins aplicarea planului Marshall în statele aflate sub sfera sa de influenţă. Dar situaţia celor două superputeri după încheierea celui de al doilea război mondial poate fi explicată plastic prin comparaţia cu situaţia a două persoane care scapă cu viaţă din acelaşi accident de maşină: una cu câteva tăieturi superficiale şi una cu fractură de coloană.
   Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, precursoarea actualei Uniuni Europene, s-a născut ca măsură de a împiedica cele două ţări – Franţa şi Germania – să dea naştere unui al treilea conflict mondial prin punerea celor două resurse vitale care au susţinut războiul – cărbunele şi oţelul – sub autoritatea unei construcţii suprastatale. Ideea de bază a fost că o Europă unită şi ferită de dezastre asemănătoare celor două conflagraţii mondiale este posibilă numai prin evitarea şi înlăturarea oricărei opoziţii între cele două puteri: Franţa şi Germania. Reconcilerea franco-germană cerută explicit de Winston Churchill în discursul ținut la Metz alături de Robert Schuman la 14 iulie 1946 a făcut progrese susţinute de de profilurile psihologice ale conducătorilor celor două state şi de relaţiile amicale care i-au unit de-a lungul timpul. Această reconciliere a fost favorizată atât de înţelegerea manifestată de Regatul Unit concretizată prin concesii în favoarea noii alianţe cât şi de politica expansionistă a SUA.
   Ce aş sublinia eu cu privire la evoluţia acestei relaţii este schimbarea poziţiei de putere:
   până la momentul Brexitului conceptul Europei Unite era de sorginte franceză şi relaţia franco-germană era dominată de recunoştinţa Germaniei pentru Franţa – în 2003 Gerhard Schröder a mulţumit Franţei că “i-a întins mâna pentru ca Germania să fie reacceptată în comunitatea popoarelor civilizate”
   de la momentul Brexitului conceptul Europei Unite este de sorginte germană şi relaţia franco-germană va înclina spre situaţia în care Franţa va trebui să fie recunoscătoare Germaniei pentru faptul că este “locomotiva construcţiei europene”.
   Ar fi multe lucruri de analizat dar vreau să mă opresc la câteva semne de întrebare:
   Ce s-a întâmplat cu cele două resurse vitale – cărbunele şi oţelul – sub oblăduirea politicilor europene comune? Cum au gestionat situaţia cele 5 superputeri despre care vorbim şi cum au gestionat-o noi?
   Care sunt resursele vitale care au înlocuit cele două resurse – cărbunele şi oţelul? Cui aparţin şi cum ne folosim noi de ele, în măsura în care le avem, pentru a nu fi striviţi de tăvălugul vremilor ce “va să vină”?
   Care este diferenta dintre dorinţa de a impune modelul preponderent fizic – sănătos, blond şi cu ochi albaştri – şi modelul preponderent psihocomportamental – înalt calificat, ordonat şi disciplinat? Să nu uităm faptul că dintre cele cel puțin 60 de milioane de oameni care și-au pierdut viața în cel de-al Doilea Război Mondial aproximativ 35 de milioane au fost civili., deci victime colaterale, cum s-ar spune. Este oare posibil ca toţi cei care nu se încadrează în acest nou model – înalt calificat, ordonat şi disciplinat – să fie victime colaterale ale războiul surd pentru supremaţie desfăşurat între UE – SUA – China? Unde se vor situa în acest context Regatul Unit – proaspăt ieşi din UE – şi Rusia?
   Sunt sceptică, NU EUROSCEPTICĂ! Optimismul meu moderat spre slab se traduce prin speranţa că peste 50-60 de ani, cetăţenii bătrânului continent european nu vor avea prilejul să spună – cu vocea înecată de lacrimi şi ochii în pământ- celebra scuză: “NE PARE RĂU, DAR NOI NU AM ŞTIUT CE SE ÎNTÂMPLĂ!”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.