Trăim, din ce în ce mai periculos pentru noi, pe fondul unei inconştienţe de dimensiuni apocaliptice, într-o lume din ce în ce mai scelerată. Iar noi, luaţi ca mulţime, suntem din ce în ce mai duşi cu capul. Nu mai avem linişte interioară, seninătate. Ne zbatem, inutil, să ieşim din bezna propriei noastre neputinţe. Ne agăţăm ca orbii de ciomag de toate himerele.
Avem nevoie de echilibru ca de aer. Mi s-a făcut dor de Valentin, unul dintre cei mai echilibraţi oameni pe care i-am cunoscut în cei 39 de ani de când fac umbră – cu folos au ba, Dumnezeu ştie – pe Planeta Pământ. Pentru că, atât timp cât am avut privilegiul să lucrez cu el, mă liniştea. Eram la fel de agitat ca şi acum, poate olecuţă mai puţin calculat şi plin de entuziasm. Departe de a fi perfect (care dintre noi e?), mă liniştea. Avea darul de a te face să te simţi bine lângă el, îţi dădea siguranţă. Poate şi pentru că te trata ca pe un egal.
Era vremea directorilor de ziar atotputernici şi a puştilor entuziaşti care voiau să rupă norii. El era cel mai mare dintre fraţii Păunescu. Eu eram Victor; Victor Ciutacu şi atât. Adică un soi de nimeni pe stradă. Mi-a dat o şansă. De multe ori, viaţa unui om depinde de-o şansă. Pe care, dac-o are, e-n stare s-o fructifice sau nu. Eu am beneficiat de oportunitate şi, după toate aparenţele, am profitat de ea. Mi-a prins al dracu’ de bine experienţa Curierului Naţional. Pentru că, dincolo de o echipă mişto în mijlocul căreia am crescut, m-a stăvilit Valentin. Mi-a împrumutat, probabil, o părticică a echilibrului său interior şi m-a ferit să mă scelerez de tânăr.
Am făcut-o ulterior, probabil fiindcă, asemenea oricărui om cu frică de datorii, i-am înapoiat la plecare creditul. Puteam să îngroş obrazul şi să rămân debitor. Mă executa silit AVAB-ul sufletelor, dar măcar luam părticica aia de echilibru cu mine. Nu te poţi pune cu soarta. Fiecare om are, acolo Sus, o pagină a sa în cartea destinelor. Probabil că la mine scrie că trebuie să trăiesc o viaţă de sminteală şi d-aia am returnat împrumutul de echilibru. Dar nu-mi pare rău deloc. Era al lui, la mine n-avea ce să caute.
UPDATE: Prima zi de şcoală, mereu egală cu ea însăşi
E foarte adevarat ce zici tu… Orice lupta (mai ales in gazetarie)poate fi dusa si cu un sambure de echilibru interior…Fara excese , fara lovituri sub centura si cu multa obiectivitate …
Dar poate un vulcan sa fie echilibrat ?! Fiindca tu n-ai fost niciodata….Te cunosc de pe vremea cand berea isi arunca spuma pe un perete pictat si nu cred sa ma insel…
felicitari pentru articol, e foarte frumos, o adevarata placere sa-l citesti!
dar nu ma pot abtine sa nu am o oarecare indoiala asupra momentului ales pentru a-l publica…
in rest mi-a facut sincer placere sa-l citesc.
o zi buna!
buna
nu are legatura cu ce scrie mai sus.
am incercat sa scriu pe blogul lui badea si nu am reusit.
el mi-a dat ideia asta in emisiunea de luni seara(14 sept).
de aceea te rog pe tine in locul lui:
as vrea sa ne arati la tv cum s-au schimbat{fizic}, si nu numai, cum s-au transformat lideri “nostri” de sindicat sa zicem in ultimii 15 ani. inclusiv daca au prosperat material ei si familiile lor. mie personal mi se par cei mai parsivii oamenii si noi(romanii) ar trebui sa vedem si sa auzim lucrul asta , mai ales inainte de “marea greva generala”.
poate am noroc sa citesti.
@alegatorul
“Oare nu-i face rau la sanatate lui baselu atata paine cu sare cata a mincat anul acesta.”
Oare ti-a umblat prin mine gandul “de ce nu face hipertensiune si pe urma “poc”? 🙂 ”
Pe pariu ca nu se uita la reclama cu “consumul de sare si grasimi” ?! 🙂 si vrea sa consume in continuare??