“Între mine şi Sorin Oprescu e chimie”

Postez aici, daca va plictisiti ori va intereseaza viata si opera “Tonomatului cu ieuro”, interviul pe care l-am acordat revistei Trend, disponibila-n piata de profil in vreo cateva zile (momentan merge Firefox, la Explorer se blocheaza pagina, lua-l-ar dracu’). Daca-mi spunea cineva ca, la aproape 40 de ani, o sa ajung coperta de glossy, i-as fi replicat ca e pa cu capu’. Uite ca mi s-a intamplat…

– Cum vă simţiţi mai confortabil: punând întrebări sau dând răspunsuri?

– Sigur că e mai comod să dai răspunsuri, mai ales în calitate de comentator, nu de invitat politic, dar eu prefer să pun întrebări, chiar dacă asta presupune multă documentare.

– Se zice că, orice emisiune de televiziune ai face, joci un rol. Ce rol jucaţi la “Vorbe grele” şi ce rol la “Sinteza zilei”?

– Băiatul bun la “Vorbe grele” şi băiatul rău la “Sinteza zilei”. Băiatul rău sunt în mod natural. Până la urmă, lumea aşa m-a cunoscut, ca fiind unul dintre istericii lui Gâdea. Ăla vehementul, care face, drege, se ceartă cu toată lumea, dă şi-n stânga, dă şi-n dreapta, şi-n Băsescu, şi-n Tăriceanu… Când mi-am făcut propria emisiune, m-am gândit că e mai logic să las invitaţii să vorbească, iar telespectatorii să decidă.

– Altfel, rişti să nu-ţi mai vină în emisiune?

– Vin, nu-i o problemă, că politicienii români sunt bolnavi de apărut la televizor, iar majoritatea invitaţilor mei sunt politicieni. Problema ar fi, din punctul meu de vedere, dacă nu i-aş lăsa să vorbească, pentru că, într-o ţară de procurori, unul în plus sau în minus n-ajută la nimic.

– Turcescu a fost procuror, de asta „s-a înecat”?

– Robert, la origini, e un bun meseriaş, însă, după părerea mea, a degenerat rău de tot, culminând cu scandalul Orban, care i-a adus retragerea de pe post. Sigur, Robert şi-a jucat rolul şi şi l-a jucat bine o bună perioadă, dar eu nu vreau să fiu procuror în propria emisiune, eu m-am săturat de ţara în care toată lumea acuză. Zic că e mai decent să dialogăm, nu să ţipăm, să ne strigăm fiecare dreptatea noastră.

– Cât la sută e obrăznicie şi cât la sută curiozitate în întrebările dumneavoastră?

– Greu de făcut o proporţie! Dacă am curiozităţi sau revolte, vă asigur că sunt spontan. În principiu, oamenii publici din România au puţine secrete, deci e mai greu să ai curiozităţi, dacă nu scormoneşti în viaţa privată. Incisivităţile şi curiozităţile mele, însă, se opresc la uşa dormitorului invitatului.

– În emisiunile cu Oprescu şi cu Hrebenciuc aţi fost mult mai zâmbăreţ decât în altele, în care afişaţi, aşa, o duritate…

– Cu Sorin mă cunosc din 2005, deci de mult mai puţină vreme decât cu alte persoane publice. Dar între noi e chimie; ne placem reciproc, ne considerăm prieteni. Este o plăcere când vine Sorin în emisiune. În cazul lui Hrebenciuc, eram zâmbăreţ şi binedispus din mai multe motive. Viorel e un invitat scump la vedere, deci, pe de-o parte, eram bucuros că l-am convins să vină, pe de altă parte, el este omul tuturor discuţiilor, al tuturor negocierilor, deci cu Hrebenciuc dacă eşti ostil nu obţii nimic.

– Ce invitat a făcut cel mai mare rating la “Vorbe grele”?

– Oprescu. Şi nu când şi-a anunţat demisia din PSD şi candidatura, ci imediat după ce ziarul „Cotidianul” şi postul Realiatatea, preluând în cascadă, l-au făcut plagiator. Atunci am avut un Oprescu dezlănţuit, o fiară care se certa, în absenţă, cu duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, adevăraţi şi închipuiţi. A făcut spectacol.

– Cel mai incomod invitat?

– Probabil că mi-ar fi Traian Băsescu, dar continuă să refuze invitaţiile mele politicoase. Surprinzător, poate, cel mai greu de apucat a fost blândul şi blajinul nea Nicu Văcăroiu, pentru că, pe de-o parte, dă impresia de fragilitate, pe partea cealaltă dă impresia de o şmecherie dintr-asta naturală, foarte greu de gestionat ca relaţie invitat- moderator. M-am simţit, practic, în discuţia cu Nicu Văcăroiu, ca şi cum m-aş fi chinuit să prind un peşte dintr-o găleată plină cu apă. Tot timpul aveam impresia că mi-e la îndemână, dar se strecura, îmi scăpa printre degete.

– De ce spuneţi că sunteţi angajatul particular perfect?

– Pentru că n-am spirit antreprenorial. Pentru că n-am avut nici tentaţia, nici măcar curiozitatea de a-mi deschide propriul business. Îmi place să trăiesc bine, îmi place să fiu plătit bine, dar chestia asta să se întâmple într-o întreprindere în care să nu fiu eu patronul.

– I-aţi cerut vreodată lui Dan Voiculescu ceva şi nu v-a dat?

– Nu avem o relaţie de aşa natură încât să ajungem să ne cerem reciproc. Cu Dan Voiculescu am vorbit de trei ori în viaţă (direct, faţă în faţă) şi de vreo două ori la telefon, pe vremea când nu lucram la „Jurnalul Naţional”, ci la „Adevărul”. Partenerii mei sunt Marius Tucă (cu el am semnat contractul de muncă de la „Jurnalul”) şi Mihai Gâdea, directorul Antena 2. Nu am tentaţia de a le cere ceva. Eu nu cer nici măcar bani. Sunt de-acord cu suma care mi se oferă şi cu condiţiile, acept şi semnez. Nu sunt de acord, nu mă ţigănesc, nu negoiciez, nu mă târguiesc. Nu mai e un secret că Sorin Vîntu mi-a oferit de cinci ori cât câştig aici, la prima strigare. De ce nu am acceptat? Pentru că nu am fost dispus să-mi asum obiectivele pe care le dorea, într-un timp atât de scurt. O să râdeţi, cu Vîntu m-am văzut de mai multe ori în viaţă decât cu Voiculescu. Am fost şi la el acasă, am băut cafele împreună…

– Pe Mihai Gâdea aţi reuşit să-l scoateţi vreodată din sărite?

– Da’ cum să nu?! Şi el pe mine! Am avut şi perioade în care am fost certaţi. Nu există relaţie perfectă pe lumea asta. Dacă nu te cerţi din când în când, dacă nu te contrazici, nu există progres. De obicei, când sunt în relaţii mai reci cu Mihai, nu ne vedem o perioadă la “Sinteza zilei”. (râde)

– Când v-aţi prins că aveţi telefoanele ascultate?

– Şpăgi nu fac, nici prin telefon, nici altfel, ca să fiu şantajabil, la curve nu mă duc, ordinea socială n-o răstorn prin telefon, deci nu văd de ce-ar trebui să mă simt vânat. Dacă le face plăcere să-mi asculte convorbirile (şi pe cele cu Adrian Năstase, şi pe cele cu Valeriu Turcan, purtătorul de cuvânt al preşedintelui, şi pe cele cu doamna Udrea!), să fie iubiţi!

– Dacă e să dăm un verdict, cine s-a penibilizat mai tare în acest mandat: Băsescu sau Tăriceanu?

– Băsescu, dar nici Tăriceanu nu e departe. Tăriceanu măcar a avut puterea să-i reziste lui Băsescu. Să rezişti patru ani, în condiţiile în care se dă zi de zi în tine, ca-ntr-un perete, e o performanţă. M-a surprins: nu-i dădeam mai mult de juma’ de an.

– Credeţi că a regretat vreo secundă preşedintele că v-a branduit “tonomatul cu euro”?

– Am mari dubii. Traian Băsescu nu e tipul regretelor. E un tip spontan (sau, mă rog, suficient de spontan, că nu e nici Băsescu atât de spontan pe cât lasă să se întrevadă), care dă cu goarna şi nu regretă. Băsescu a jignit, a acuzat în stânga şi-n dreapta, a terminat o grămadă de oameni politici, începând cu Petre Roman. Era să-l termine şi pe Adrian Năstase, nu văd de ce s-ar împiedica de mine.

– Ce le spuneţi celor care vă acuză că sunteţi într-o relaţie de obedienţă oarbă cu Năstase şi cu Oprescu, nicidecum în una de prietenie?

– Că sunt tâmpiţi. De ce să-i fiu obedient lui Năstase? Pentru că, în treisprezece ani de când ne cunoaştem nu am avut niciun beneficiu de pe urma faptului că ne cunoaştem? Sau că, trei ani, cât a fost premier, iar eu consilier într-unul dintre ministerele din subordinea lui, n-a ştiut să dea o cafea? Eu i-am oferit lui Năstase posibilitatea să vorbească, în momentul în care i se închiseseră toate porţile, iar numele lui era pronunţat numai în contextul declanşării unor noi şi noi dosare penale, percheziţii etc. Aceeaşi oportunitate, aceeaşi “cafea” i-am oferit-o şi lui Oprescu, i-o voi oferi şi lui Băsescu când va fi nevoie.

– V-amintiţi cum v-aţi cucerit soţia?

– Da, dar n-a fost un coup de foudre. Am devenit colegi, în ’92, prin anul trei de facultate (eu repetând un an, din voinţă proprie şi dintr-o decepţie sentimentală), iar în ’95 ne-am căsătorit (apropo, “repetentul care dă lecţii profesorilor”, când s-a cunoscut cu nevastă-sa avea numai note de 5 şi de 6, iar, de terminat, a terminat-o ca bursier). La început nu a putut să mă suporte, lucru pe care îl recunoaşte lejer şi-acum, dar uite că m-a luat de bărbat. Nici măcar n-am cerut-o de nevastă. Foarte natural ne-am pus problema căsătoriei, în condiţiile în care eu nu o cerusem de nevastă, iar ea nu acceptase.

– Băgam mâna în foc că nu prea le aveaţi cu gagicile…

– Ba le-aveam, dar, în general, sunt destul de statornic. Am avut multe prietene (majoritatea frumuşele, după standardele sociale acceptate astăzi, gagici mişto – zic prietenii mei din copilărie şi de astăzi), însă, în general, când aveam o prietenă, aveam o prietenă, nu mergeam pe mai multe fronturi.

– Cine e mai periculos: burlacul convins sau familistul înduplecat?

– Cred că bărbatul însurat căruia îi ia Dumnezeu minţile la un moment dat. Se tot vorbeşte despre criza bărbatului de la 40 de ani. Mă gândesc cu groază că mai am un an jumate şi fac 40. Sper să nu-mi ia Dumnezeu minţile… Până acum, m-am păstrat bine.

Victor Ciutacu despre…

Mircea Badea: Caracter. Un tip pe care te poţi baza în momentele grele ale vieţii. Refuză el să se maturizeze, dar are suflet, are curaj şi dorinţa spontană de a fi alături de cei pe care îi consideră apropiaţi. Mi-a demonstrat-o cu vârf şi îndesat în momentul faimos al tonomatelor, când alţii nu ştiau pe unde să se ascundă, iar el a fost primul care a reacţionat la adresa lui Traian Băsescu.

Elena Udrea: O uşoară impostoare, pentru că nu e nici pe departe avocata de succes care se dă. Nu face parte din femeile dorite de mine, fizic vorbind. Mă distrează când îi aud pe ăştia cu sex-simbolul Udrea. În ţara în care Traian Băsescu poate să fie preşedinte, apreciat şi adulat de intelectuali, Elena Udrea poate să fie lejer politician de succes.

Robert Turcescu: Ziarist bun, ambiţios şi cu ceva condei, la un moment dat. Multă vreme, foarte bun, dar, pe urmă, cred că a devenit robul banilor, al celebrităţii; s-a stricat ceva.

Mihai Tatulici: UTC-istul meu preferat. Supravieţuitorul. Tatulici e un miracol al supravieţuirii, o revelaţie neplăcută.

Comentarii

comentarii