Stirea seaca suna asa: a murit Ilie Balaci. L-a lasat inima. Brusc, fara somatie. Fix asa cum a trait si el, fulgerator, surprinzator, la bariera exploziei. Pe care a sarit-o. N-a putut sa se abtina…
Nu credeam ca o sa ajung aici. Nu am vocatie de cioclu. Dar viata e nedreapta. Iar moartea alege pe cine vrea ea. Si cand vrea ea. Acum e tura lui…
Printul mi-a fost, in copilarie, idol. Unicul fotbalist pe care dinamovistul din mine nu l-a urat nici cand invingea Dinamo. Fotbalist, nu jucator de fotbal! Mult mai tarziu, mi-a devenit amic. Prieten suna prea pretios.
Mi-e greu sa vorbesc despre el la timpul trecut. O facea el destul. Cand declama, flegmatic, enervant, ca traieste din amintiri. Si ca nu mai reprezinta nimic. Ca e istorie. Pe care – ca sa vezi – a scris-o. Cu talent, cu tupeu, cu pieptul bombat, cu tigara in coltul gurii. Cu o convingere de nestramutat, ca e cel mai bun. Si cu pretentia ca toti cei din preajma sa se ridice la nivelul lui.
A fost imens. Nu s-a putut amesteca in multime. Plutea ca uleiul la suprafata apei. Ca orice geniu, a plecat bezmetic, departe, cat mai departe, dupa implinire. Ca sa aiba de unde se intoarce. Acasa, unde n-a avut loc. De unde a plecat; iar si iar…
“Craiova Maxima s-a nascut si a murit odata cu mine”. Cand mi-a zis asta, in direct, am inlemnit. Dar a avut dreptate. Dreptatea aia a omului convins de unicitatea lui. A rebelului care m-a asteptat in Craiova, in miezul zilei, in mijlocul strazii, cu masina pe avarii si cu toate usile deschise. Cu geaca de piele deschisa, cu mainile in buzunare si cu blestemata aia de tigara in gura. A sfidatorului care, in toiul dezbaterii despre cel mai bun sportiv roman din istorie, Nadia Comaneci sau Ilie Nastase, m-a sunat in direct si a decretat: Ivan Patzaichin!
Blondule, maine vin la tine acasa. Pentru ca n-o sa te mai vad niciodata, in capatul holului, pe canapeaua de la receptie. In multimea cernita voi fi si eu. As fi preferat sa ne vedem la un sprit. Dar tu, capos, te-ai grabit. Zau daca pricep de ce. Dar nici nu mai incerc s-o fac. E deja prea tarziu. Stii ceva? Deja mi-e dor de tine…
Da, avea dreptate, Maxima s-a nascut si a murit o data cu el. Cat orgoliu, atata modestie. Si ce frumos povestea el Craiova, cata dragoste i-a purtat. Ati scris frumos. Sunt zile foarte triste, pline de ‘de ce’. Sunteti amandoi oameni geniali, de aia v-ati alaturat. In calitate de prieten ce i-ati fost, va spun condoleante. Mai scrieti, cand va e dor de el. Si noua ne e.
Vesnica odihna si pomenire!
O intrebare(nu trebuie,te rog, sa ma publici,mai ales in asemenea momente)
-student fiind la Institutul Politehnic Traian VuiaTimisoara intre 1982…1987 am iubit Craiova si juvetii ei ca orice roman cu multi prieteni olteni si devorator de sport.Pe atunci se zvonea ca marele Ilie a fost taiat de tiganii pusi de catre Irimescu pentru ca Blondul atentase la gagica acestuia.Oare e snoava sau purul adevar?
Nu e momentul sa raspunzi pe blog in aceste clipe,dar daca iti amintesti peste ceva zile de aceasta intrebare,ar fi interesanta pt.istorie o parere de.a ta sau auzita de tine.Cu multumiri si sufletul trist, Achim Doru Popoviciu —-Sighisoara
Jur ca-i prima oara cand aud…
Doamne, Ciutacule, ne dispar idolii…tot mai multi dintre prietenii si zeii nostri se muta “dincolo”…sa imbatranim oare?! Nu cred, dar suntem tot mai singuri…Dumnezeu sa-l odihneasca!
O sa faci vreodata o emisiune sindromul vestul luminos, in care sa arati adevarata fata a vestului, desfintind prostiile si legendele inepte romanesti? Acest sindrom este cauza distrugerii tarii si nu altceva! In zeci de ani nimeni n-a spus nimic! Cum este posibil?!
@Popescu: La ce va referiti cand spuneti “adevarata fata a vestului”?