L-am cunoscut in 1999. Un personaj pitoresc si deschis, inginer de drumuri si poduri, refugiat in comert si carciumarie. Restaurantul lui, concept unic in Bucuresti ani de zile, ne-a fost cantina, refugiu, loc de sarbatorit orice. Multe neveste, multi copii, de fapt, nevasta si copilul; pe toate le-a lasat aranjate dupa divort. Muncea de rupea ca sa fie bine tuturor. Parea ca se stabilizase. Ultima casatorie il si cumintise; doi copii si o sotie hotarata, actrita si cantareata, fiica de instrumentist celebru. Trupa lui de la restaurant s-a imputinat la bucata. Lu’ nea Mircea i-a crapat inima stand pe scaun, Tarlica s-a dus exact la fel. A preluat el formatia. A invatat, a investit, a negociat, a prestat la clape. Cantarea devenise principala sursa de venit. Si tot asta i-a adus sfarsitul, la 54 de ani, ca intr-un blestem: ruptura de aorta la un eveniment, la doua zile dupa un mic accident vascular. Ultima oara ne-am vazut anul trecut, in Dubai. Ieri n-am avut puterea sa ajung la inmormantare. Poate am fost las, dar, pur si simplu, n-am vrut sa-mi vad pe drumul spre groapa o buna parte a tineretii. Iarta-ma, Excelenta, odihneste-te-n liniste….
