153 thoughts on “Mic popor, mare doliu. End of story…”
“Mic popor, mare doliu. End of story…” Foarte inspirat titlul,d-le Ciutacu.
Dar imi alin sufletul cu poeziile lasate pentru eternitate de genialul Adrian Paunescu, cu cantecele lui Florian Pittis , cu cartile lui Octavian Paller si ma gandesc :
mic popor? Da
mare doliu? Da
end of story ? Inca nu
Cuvintele din urmă
Adrian Păunescu
A mai rămas un fir aşa subţire,
Că nici să mă agăţ de el nu pot,
Ce pot să vă mai spun, la despărţire,
Decât să vă salut, şi-atâta tot?
Otrava-mi urcă-n degete şi-n glezne,
Mă simt mai bine astăzi ca oricând
Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne
Decât mi-au fost scrisorile de rând.
Nu cer nici daune şi nici vendetă,
Desigur că un pic mă mai şi tem,
Iar trupul meu, nevolnicul, regretă,
Dar mor dintr-o eroare de sistem.
Nu-i nimeni vinovat, până la urmă,
Nu-s vinovaţi nici cei ce m-au ucis,
O dogmă a intrat adânc în turmă
Şi falsul ei ne urmăreşte-n vis.
Şi nici nu fac reproşuri nimănuia,
Nu-s vinovaţi nici nesătuii duri,
Le spun, la despărţire, „Aleluia”
Şi-i las să se întoarcă în păduri.
Cei ce-au suflat în mine, să mă stingă,
Nu pot intra-n posteritatea mea,
Îi las mărunţi, sub ultima lozincă,
Şi mă întorc cu spatele la ea.
Nu-mi trebuie proces de răzbunare,
Ei m-au ucis că n-au putut mai mult
Şi, totuşi, crima asta nu mă doare,
Pe cât mi-e dor de-al luptelor tumult.
Mi-e dor să fiu în epocă de gardă,
Să cad în brânci de muncă şi de chin
Şi tălpile picioarelor să-mi ardă,
Când către pat abia mai pot să vin.
Acestui testament, ce va rămâne,
Îi trebuie un adevăr curat:
Că eu, pe omul patriei române,
În tot ce am făcut, nu l-am uitat.
N-am fost perfect, aproape dimpotrivă,
Mai imperfect decât parbrizul spart,
Dar n-am intrat cu nimeni în derivă,
De la comoţii, până la infarct.
N-am fost beţiv şi, poate, de aceea,
Beţivii toţi au zis că sunt beţiv,
Dar mi-au plăcut ideea şi femeia,
Pe ele le-am trăit definitiv.
Am pătimit destul la mine-n ţară
Şi, totuşi, am avut şi mult noroc,
Că mi-a plăcut aproape să mă doară
Nedreptul chin al fiecărui loc.
N-am fost sărac, dar am iubit săracii
Şi-am fost cu ei, atunci când le-a fost greu,
Şi, pe pământul sfânt al vechii Dacii,
Am mai crezut în noi şi-n Dumnezeu.
Am cunoscut problemele cumplite
Cu care ţara mea s-a confruntat
Şi, căuzaş bolnavei ei ursite,
N-am fost nici rege, nici aristocrat.
Dac-am produs cu inima cultură,
Nu-s vinovat de toată, într-adins,
Că, totuşi, partea artei cea mai pură
Din focul erei mele s-a aprins.
În rest, ar fi atât de bune toate,
Dar mi s-a-mbolnăvit întregul gând,
Simţind maimuţa cum în uşă-mi bate,
Un cap de jertfă, capul meu cerând.
Dar vă-nşelaţi, hiene nesătule!
De-ar fi să calc cu goale tălpi prin iad,
În mâna sumbrei voastre caraule
Nu pot să cad. Şi nici nu vreau să cad.
Mai bine mor voit printre ruine
Şi nu acuz pe nimeni de nimic,
Declar aici că răul e în mine
Şi nici nu am puterea să-l explic.
Minciuna, suspiciunea mă omoară
Şi multele atacuri duşmăneşti,
Rămâi cu bine şi ai grijă, ţară,
Să-i birui şi să supravieţuieşti.
Iar tu, băiatul meu, prea tânăr încă,
Învaţă de la mine tot ce-ţi spun,
Simţirea ta nu fie prea adâncă
Şi tu să nu fii niciodată bun.
Ca lama de cuţit păstrează-ţi firea
Şi milă pentru nimeni să n-arăţi,
Să izgoneşti din casa ta iubirea
Şi veşnic să declini singurătăţi.
Să-i dai şi sorei tale câte-o parte
Din tot ce-ţi las cu ultimul cuvânt,
Acum, când trebuie să plec în moarte,
Acum, când, vai, atât de singur sunt.
Şi, tuturor, suprema rugăminte
A unui muribund nefericit,
Să nu atingă fapte sau cuvinte
Fragila floare ce o am iubit.
Eu plec, dar vom rămâne împreună,
Vă voi veghea şi vă voi şi ierta,
Adio tuturor şi noapte bună
Şi vă aştept pe toţi în noaptea mea.
Domnule Ciutacu, eu cred ca nu suntem mici ca si popor dar cei de la putere au intrecut masura si de data asta.
Probabil ca poetul Paunescu le redestepta amintiri de pe vremea cand erau membri de partid asa ca au lasat evenimentul sa treaca neobservat.
Acest website foloseste cookies pentru ca experienta dumneavoastra cu acest site sa fie cat mai profesionala. Presupunem ca esti de acord cu folosirea cookies, dar poti refuza daca doresti.AcceptaRefuzaCiteste mai mult
Politica de confidențialitate și cookie-uri
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
“Mic popor, mare doliu. End of story…” Foarte inspirat titlul,d-le Ciutacu.
Dar imi alin sufletul cu poeziile lasate pentru eternitate de genialul Adrian Paunescu, cu cantecele lui Florian Pittis , cu cartile lui Octavian Paller si ma gandesc :
mic popor? Da
mare doliu? Da
end of story ? Inca nu
Cuvintele din urmă
Adrian Păunescu
A mai rămas un fir aşa subţire,
Că nici să mă agăţ de el nu pot,
Ce pot să vă mai spun, la despărţire,
Decât să vă salut, şi-atâta tot?
Otrava-mi urcă-n degete şi-n glezne,
Mă simt mai bine astăzi ca oricând
Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne
Decât mi-au fost scrisorile de rând.
Nu cer nici daune şi nici vendetă,
Desigur că un pic mă mai şi tem,
Iar trupul meu, nevolnicul, regretă,
Dar mor dintr-o eroare de sistem.
Nu-i nimeni vinovat, până la urmă,
Nu-s vinovaţi nici cei ce m-au ucis,
O dogmă a intrat adânc în turmă
Şi falsul ei ne urmăreşte-n vis.
Şi nici nu fac reproşuri nimănuia,
Nu-s vinovaţi nici nesătuii duri,
Le spun, la despărţire, „Aleluia”
Şi-i las să se întoarcă în păduri.
Cei ce-au suflat în mine, să mă stingă,
Nu pot intra-n posteritatea mea,
Îi las mărunţi, sub ultima lozincă,
Şi mă întorc cu spatele la ea.
Nu-mi trebuie proces de răzbunare,
Ei m-au ucis că n-au putut mai mult
Şi, totuşi, crima asta nu mă doare,
Pe cât mi-e dor de-al luptelor tumult.
Mi-e dor să fiu în epocă de gardă,
Să cad în brânci de muncă şi de chin
Şi tălpile picioarelor să-mi ardă,
Când către pat abia mai pot să vin.
Acestui testament, ce va rămâne,
Îi trebuie un adevăr curat:
Că eu, pe omul patriei române,
În tot ce am făcut, nu l-am uitat.
N-am fost perfect, aproape dimpotrivă,
Mai imperfect decât parbrizul spart,
Dar n-am intrat cu nimeni în derivă,
De la comoţii, până la infarct.
N-am fost beţiv şi, poate, de aceea,
Beţivii toţi au zis că sunt beţiv,
Dar mi-au plăcut ideea şi femeia,
Pe ele le-am trăit definitiv.
Am pătimit destul la mine-n ţară
Şi, totuşi, am avut şi mult noroc,
Că mi-a plăcut aproape să mă doară
Nedreptul chin al fiecărui loc.
N-am fost sărac, dar am iubit săracii
Şi-am fost cu ei, atunci când le-a fost greu,
Şi, pe pământul sfânt al vechii Dacii,
Am mai crezut în noi şi-n Dumnezeu.
Am cunoscut problemele cumplite
Cu care ţara mea s-a confruntat
Şi, căuzaş bolnavei ei ursite,
N-am fost nici rege, nici aristocrat.
Dac-am produs cu inima cultură,
Nu-s vinovat de toată, într-adins,
Că, totuşi, partea artei cea mai pură
Din focul erei mele s-a aprins.
În rest, ar fi atât de bune toate,
Dar mi s-a-mbolnăvit întregul gând,
Simţind maimuţa cum în uşă-mi bate,
Un cap de jertfă, capul meu cerând.
Dar vă-nşelaţi, hiene nesătule!
De-ar fi să calc cu goale tălpi prin iad,
În mâna sumbrei voastre caraule
Nu pot să cad. Şi nici nu vreau să cad.
Mai bine mor voit printre ruine
Şi nu acuz pe nimeni de nimic,
Declar aici că răul e în mine
Şi nici nu am puterea să-l explic.
Minciuna, suspiciunea mă omoară
Şi multele atacuri duşmăneşti,
Rămâi cu bine şi ai grijă, ţară,
Să-i birui şi să supravieţuieşti.
Iar tu, băiatul meu, prea tânăr încă,
Învaţă de la mine tot ce-ţi spun,
Simţirea ta nu fie prea adâncă
Şi tu să nu fii niciodată bun.
Ca lama de cuţit păstrează-ţi firea
Şi milă pentru nimeni să n-arăţi,
Să izgoneşti din casa ta iubirea
Şi veşnic să declini singurătăţi.
Să-i dai şi sorei tale câte-o parte
Din tot ce-ţi las cu ultimul cuvânt,
Acum, când trebuie să plec în moarte,
Acum, când, vai, atât de singur sunt.
Şi, tuturor, suprema rugăminte
A unui muribund nefericit,
Să nu atingă fapte sau cuvinte
Fragila floare ce o am iubit.
Eu plec, dar vom rămâne împreună,
Vă voi veghea şi vă voi şi ierta,
Adio tuturor şi noapte bună
Şi vă aştept pe toţi în noaptea mea.
Domnule Ciutacu, eu cred ca nu suntem mici ca si popor dar cei de la putere au intrecut masura si de data asta.
Probabil ca poetul Paunescu le redestepta amintiri de pe vremea cand erau membri de partid asa ca au lasat evenimentul sa treaca neobservat.