Am fost acasă la o campioană olimpică. Florica Lavric şi budigăii de milioane

UPDATE: Ne-am văzut şi la televizor

Taximetristul mă-ntreabă dacă mă grăbesc. Îi spun că am oră de ajuns ăi că nu vreau să întârzii. Vorbesc cu Mircea Badea la telefon. Omul din stânga trage discret cu urechea. Îmi amintesc că n-am apucat să cumpăr flori. Îl rog să oprească la primul colţ. Îmi oferă alternativa pieţei de flori. “La Coşbuc măcar sunt proaspete. Mergeţi la doamna canotoare, nu-i aşa?” Zâmbesc. Chiar nu ne-am despuiat degeaba la poză, ca doi arlechini bătrâni scoşi la pensie la reforma Circului de Stat.

Ordinul de plată care atestă transferul în contul Floricăi Lavric (Maxim, după soţ) a peste 700 de milioane de lei vechi e pe bord. Ajungem. Mă dau jos în spatele unui bloc din Militari. Mă aşteaptă Gabriela Ghiban, partenera noastră-n cursa asta nebunească de strângere de bani. Un domn înalt, bine, cu alură de sportiv, ne iese-n faţă şi ne îndrumă către scară. Vine alergând şi Ivona Roşu, reporterul Antenei al cărui material ne-a urnit din sictirul existenţial. E tânără, frumuşică şi entuziastă. N-a apucat încă să se blazeze. Are tot timpul din lume. Sper să n-o facă.

Intrăm. Ne-aşteaptă campioana olimpică de la Los Angeles. E înaltă, legată, are clar un fizic întreţinut. Mimează cu stângăcie starea de sănătate. Durează puţin. Mi se prăbuşeşte-n braţe, în lacrimi, când mă vede cu ditamai coşul de flori. E operată, face tratament, o doare. Repetă la nesfârşit cât e de impresionată, ne mulţumeşte obsesiv. E răcoare-n casă, dar curg apele pe mine şi mă lasă picioarele. Ne aşezăm. Ar fi vrut ca altceva să ne aducă în cochetul apartament al familei. Să venim pentru un interviu despre sport, nu să ne mâne tragedia ei. Îl adoră pe Mircea. Se uită seară de seară la emisiunile lui. Promit că data viitoare încerc să-l aduc şi pe nebun.

Îi dăm hârtiile de la bancă. Când vede cât munte de bănet are-n cont, aproape că se blochează. Alt hohot de plâns. E uluită de generozitatea semenilor. Şi impresionată că Mihăiţă Neşu a uitat, pentru ea, de propria-i suferinţă. Filmăm câteva cadre, pentru Observator. Oamenii trebuie să ştie şi să vadă că efortul lor n-a fost inutil. De mine or fi sătui, însă campionii-i văd numai cînd iau medalii, la aeroport şi când se sfârşesc. Am o senzaţie bizară. Mă simt rău şi, totodată, bine. Ce face familia asta caldă şi primitoare din mine! Ies pe hol, văd diplomele de la Olimpiada din 1984. Le pozez ca un japonez dement. Domnul Maxim mă-ntreabă dacă nu vrem să scoată din dulap şi medalia de aur. Florica Lavric o pune la gât. Îi sticlesc un pic ochii a fericire. Stă la poze. Plânge iar. N-a mai scos-o din dulap de peste 20 de ani. Ar trebui s-o curăţe. Nu i-a stat gândul la asta. Nici n-avea cum.

Ne luăm rămas bun. Mă roagă să îmbrăţişez toţi oamenii de la Antene. Neapărat pe Badea, care se vede că face sport. Vine cu o idee. Banii pe care-i mai strângem până pe 10 septembrie să-i donăm altcuiva-n suferinţă. Nici gând. Sunt samaritean cam odată pe an. Pe 2012 mi-am făcut norma. Deci toţi banii donaţi vor ajunge, până la ultimul leu, în contul ei. Până şi insensibilii bancheri au decis să renunţe la orice comision generat de vreo operaţiune pe numele ei. E păcat să nu continuăm. Convenim că, dacă vede vreun caz asemănător, e liberă să doneze, la rândul ei, din contul pe care l-a primit. Cadou de la nişte sute de oameni frumoşi, care şi-au rupt din concedii şi economii ca să salveze o viaţă…

Comentarii

comentarii