Am promis băieților (vedeți voi imediat care) că relatez pe larg, retrospectiv, un moment editorial care m-a marcat. Și care, după părerea mea, a marcat industria asta din care mâncăm o pâine bună.
Așa deci și prin urmare, acum niște mulți (și buni) ani, prietenul meu Pepino Popescu a avut ideea îndrăzneață de a-i propune lui Marius Huc, la vremea aia redactor șef al știrilor Antena 3, proiectul “ziua Tudor Gheorghe“. Seara urma, oricum, să vină, conform tradiției prefațării tuturor turneelor sale, la Vorbe grele. Zis și făcut, bătut palma.
Concret, Neica și Pepi, finul și impresarul/agentul său, au ajuns în post undeva (relativ) dimineața. Au mai plecat, odată cu mine, spre miezul nopții. În tot timpul ăsta, artistul (actor bun la bază, nu cântăreț, aviz analfabeților) a stat în redacție, în platouri și/sau în meschina săliță fără geamuri poreclită “la protocol”. A intrat din oră-n oră în toate emisiile live, cam câte un sfert de oră în fiecare, s-a documentat pe calculatoarele redacției în legătură cu subiectele pe care avea să combată, nu s-a mișcat din post. A stat de vorbă cu toți cei care au venit să-l salute, de la mărimile postului, la oamenii de la tehnic sau de la administrativ. Nu a refuzat pe nimeni.
Când am ajuns și eu (mult mai devreme decât o făceam de regulă), i-am găsit obosiți și lihniți de foame pe canapeaua obosită. Am mâncat împreună, pe măsuța de sticlă, cu tacâmuri de plastic, șnițele de pui și cartofi prăjiți, de la chioșcul de tablă din Băneasa. Când a venit ora mea, s-a ridicat, s-a îndreptat, a verificat mizamplasu’, a dat tonu’ la cântec și, realmente, a înviat. A rupt, pur și simplu…
You may also like these posts:
Undeva târziu în noapte, frânți, dar convinși că a meritat, ne-am ridicat, ne-am suit în mașină, am luat-o gospodărește spre casă. A lui, că-i (și) locuitor al Bucureștilor, oraș al cărui cetățean de onoare tocmai a devenit ieri. La inițiativa și pe baza căpoșeniei lu’ Gabriela Firea, pe care o felicit pentru inspirație și vână. L-am lăsat la ușa blocului, iar eu și prietenul meu excentric și răzbătător ne-am prăbușit într-o crâșmă clasică a Centrului Vechi. Unde, cu simțul datoriei (față de noi) împlinite, nici măcar n-am fost în stare să ne îmbătăm…
P.S. În toată povestea asta, care pare siropoasă, dar care nu are nici măcar o singură înfloritură, meritul covârșitor îl are Mana. Care mi-a deschis ochii asupra contemporaneității mele cu uriașul artist în care dau ghiolbanii cu pietre astăzi.
